Regimurile politice din România s-au succedat, situația romilor nu s-a îmbunătățit semnificativ. În România socialistă nici nu au avut statutul de minoritate (sau “națiune conlocuitoare”, în limbajul epocii). Nici o autoritate nu a înțeles nevoia unui efort suplimentar pentru integrarea socială a membrilor comunității rome.
Politicul vorbea despre egalitate, dar nu a înțeles nevoia unei echități, în acest caz particular: bunăstarea era vizibilă, dar era mai sus, și nu au primit un scaun puțin mai înalt să ajungă la ea. Apoi au reușit să aibă acces la idei și romii au început să observe că au drepturi și să și le ceară.
One of your browser extensions seems to be blocking the video player from loading. To watch this content, you may need to disable it on this site.
Din Nota Ministerului de Interne din ianuarie 1989:
“Date privind situaţia populaţiei ţigăneşti din țara noastră:
Statisticile oficiale (recensământul din anul 1977) menționează existenţa pe teritoriul ţării noastre a unui număr de circa 246.000 persoane care şi-au declarat această naţionalitate. Din investigaţiile efectuate pe raza tuturor judeţelor, rezultă că numărul țiganilor este mult mai mare, ajungînd la aproximativ 800.000 persoane.
Aria de răspândire a acestora cuprinde întreaga ţară, ponderea lor fiind: municipiul Bucureşti (circa 110.000), judeţul Mureş (68.460), Dîmboviţa (peste 50.000), Călăraşi (40.370), Buzău (27.800), Alba (20.500) etc.”