Papa Francisc, moștenirea și semnificația prezenței în România
Publicat în:
Ovidiu Nahoi în dialog cu fostul ambasador al României la Vatican și ministru de Externe, Teodor Baconschi.
One of your browser extensions seems to be blocking the video player from loading. To watch this content, you may need to disable it on this site.
Toată lumea își îndreaptă ochii, în aceste zile, către Cetatea Eternă, către Vatican. Moartea Papei Francisc ridică numeroase întrebări: ce va urma? Cine va deveni noul Suveran Pontif? Ce se va întâmpla mai departe? Încercăm să găsim câteva răspunsuri, dar și să privim către semnificațiile acestor evenimente pentru România.
"Papa Francisc rămâne, fără îndoială, o figură marcantă, care a ocupat rolul Sfântului Apostol Petru mai mult decât se aștepta el însuși în momentul alegerii. Avea o vârstă înaintată și, cu deplină luciditate, anticipa un pontificat relativ scurt — de patru, poate cinci ani. Iată că nu a fost chiar atât de scurt.
Cu toată bonomia lui, Papa Francisc era un om tenace, un luptător. Dincolo de fațada surâzătoare, era un om hotărât, uneori chiar încăpățânat. A reușit, astfel, să remodeleze parțial agenda Vaticanului, fără să uite de unde vine.
A fost primul papă sud-american, și odată cu alegerea sa, Sfântul Scaun a fost scos din inerția unei logici eurocentrice. Știm bine că, de-a lungul ultimelor secole, majoritatea papilor au fost italieni, aleși din rândul cardinalilor italieni. Desigur, au existat și excepții europene — nu mai departe de Papa Ioan Paul al II-lea, venit din Polonia.
Dar în cazul Papei Francisc avem o premieră istorică: un Suveran Pontif format într-o cultură non-europeană. Chiar dacă Argentina este poate cel mai „european” stat latino-american, Buenos Aires seamănă izbitor cu Parisul, iar peste 40% dintre argentinieni sunt de origine italiană — urmași ai emigranților din Italia săracă a secolului XIX.
Nu vorbim, așadar, despre o descentralizare radicală a papalității într-un sens exotic. Nu am avut un Papă african sau asiatic, însă Francisc a crescut într-un context social dur, marcat de dictaturi militare și de o acută problemă a justiției sociale.
Să nu uităm că s-a format în interiorul ordinului iezuit. Chiar dacă și-a ales ca nume pontifical pe Francisc din Assisi — sfântul blând care a întemeiat ordinul călugărilor misionari cerșetori — Papa Francisc a rămas, în esență, un iezuit. A acționat în spiritul Societas Iesu, ordinul fondat în plină Contrareformă de către Sfântul Ignațiu de Loyola, ca o falangă menită să apere papalitatea."
Papa, România și frontierele nevăzute ale Europei
"Sunt două vizite aflate la o distanță de două decenii, iar fizionomia lor complet diferită ne arată cât de mult s-a schimbat lumea — și, odată cu ea, România.
La momentul organizării, cu succes, a primei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea, care a avut loc doar la București, România nu era nici membră a Uniunii Europene, nici a NATO. Se afla într-o zonă geopolitică cenușie, la periferia Occidentului.
Dar Papa Ioan Paul al II-lea nu era un papă oarecare. Era un est-european, un polonez care fusese sufletul mișcării Solidaritatea din Polonia și despre care s-a spus — alături de lideri conservatori precum Ronald Reagan și Margaret Thatcher — că a contribuit decisiv la implozia Uniunii Sovietice.
Era un erou al libertății, dar și un om care, încă din copilărie, fusese apropiat de mica biserică ortodoxă din Polonia. Solidaritatea lui cu popoarele ortodoxe din spatele Cortinei de Fier era autentică, născută din experiența comună a traumelor totalitarismului bolșevic, a invaziei sovietice și a opresiunii marxist-leniniste care sufocase spiritualitatea în Europa de Est.
Vizita sa venea după un secol XX în care relațiile dintre urmașul Sfântului Petru și Patriarhiile ortodoxe fuseseră aproape inexistente, rezumate la câteva întâlniri simbolice — precum cea dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului, la Ierusalim.
După Marea Schismă din 1054, niciun papă nu mai fusese invitat și primit oficial într-un stat cu majoritate ortodoxă. Așadar, vizita din 1999 a fost un moment istoric.
România avea atunci nevoie de o legitimare occidentală. Samuel Huntington și alții afirmau că lumea occidentală, democratică și liberală se oprește acolo unde începe lumea ortodoxă. Dintr-o perspectivă geopolitică, Vladimir Putin pare astăzi să confirme această linie de separație.
Pe de altă parte, Papa Ioan Paul al II-lea era sincer dornic să reconstruiască punțile între cele două Biserici despărțite, să revină la ceea ce le unește, să reactiveze memoria acelui prim mileniu creștin — când Biserica, în aria sa euro-mediteraneană, era încă unită și nestrăbătută de Marea Schismă.
În schimb, vizita Papei Francisc, desfășurată două decenii mai târziu, a avut loc într-o Românie profund transformată. Cu toate problemele sale, țara era deja un membru cu vechime al Uniunii Europene și al NATO, o țară cu un statut complet diferit față de anii ’90.
Această vizită a fost mai discretă, mai puțin încărcată simbolic, dar poate și mai matură. Inclusiv autoritățile și Sinodul Bisericii Ortodoxe Române au acceptat, de această dată, ca Papa Francisc să meargă direct la credincioșii săi, acolo unde se află ei — nu să fie aduși toți la București."
Ovidiu Nahoi: Domnule Baconschi, în această lume atât de complicată, în care religia este adesea instrumentalizată politic, mai pot liderii religioși să modeleze lumea? Chiar dumneavoastră ați spus că, în ciuda reformelor Bisericii din ultimele decenii, nu s-a reușit oprirea procesului de secularizare. Mai pot liderii religioși să aibă un impact real?
"Pot — în măsura în care sunt onești și loiali învățăturii evanghelice. În cazul liderilor creștini, aceștia sunt mai degrabă păstori spirituali, părinți, nu lideri în sens politic. Problema este că, vorbind despre „lideri religioși”, îi confundăm prea ușor cu liderii politici.
Este adevărat că revoluția digitală a spulberat ierarhiile, a erodat elitele tradiționale și a împuternicit individul într-atât, încât foarte mulți oameni nu mai simt nevoia de intermediari — nici între ei și Dumnezeu, nici între ei și stat.
Suntem, așadar, într-o criză profundă de autoritate și într-o criză a ierarhiilor — nu doar a celei bisericești, ci și a celor statale și politice. Pe de o parte, oamenii au tot mai multă nevoie de autoorganizare și, pe de altă parte, au și capacitatea de a o face. Trăim, astfel, într-o societate policentrică, în care rețelele orizontale au înlocuit verticalele puterii.
Ca să-l citez pe Vladimir Putin, „verticala puterii” s-a cam diluat — ba chiar tinde să se prăbușească. De aici vine și sentimentul de haos, de lipsă de ordine în societate. Dar asta este, în fond, consecința alegerilor noastre, a felului în care folosim social media și toate aceste forme de acces direct, individualist — uneori egoist — la cunoaștere, informație, discurs.
Nu putem avea totul. Dacă am intrat într-o societate remodelată de tehnologie, trebuie să acceptăm că și rolurile tradiționale trebuie redefinite. Inclusiv ierarhii noștri mai tineri din Biserica Ortodoxă încep să înțeleagă acest lucru.
Își dau seama că postura de „părinte izolat într-o bulă aurită” nu mai funcționează. Oamenii își întorc spatele dacă nu văd în păstorii lor niște prieteni înțelepți, purtători ai harului, dar și oameni lucizi, implicați real în sprijinirea celor săraci și vulnerabili, capabili să intre în dialog și cu elita mirenească, și cu toate partidele politice.
De aceea cred că și generația următoare de lideri religioși — fie că vorbim de Vatican, București, Varșovia sau Chicago — se va purta diferit. Va trebui să o facă, pentru a continua transmiterea mesajului lui Iisus Hristos în lumea de mâine."