Care a fost contribuția reală a lui Ion Iliescu la europenizarea României și la racordarea ei la instituțiile europene și euroatlantice? Răspunsul nu este simplu.
Reperele istorice sunt însă clare. România a primit invitația de a adera la NATO, în noiembrie 2002, la summitul de la Praga. Pentru a fi primită din punct de vedere formal în alianță în aprilie 2004. Și a încheiat, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la UE, în decembrie 2004.
Așadar, toate acestea s-au întâmplat în timpul ultimului mandat prezidențial al lui Ion Iliescu – ”mandatul cel bun”, după cum i se mai spune.
Dar nu trebuie uitat că aceste repere importante din ultimul mandat al lui Ion Iliescu au fost pregătite dinainte.
România a devenit un partener credibil pentru NATO după ce, în primăvara lui 1999, fostul președinte Emil Constantinescu a permis survolul aeronavelor de război americane, în timpul operațiunilor din Serbia. Și, de asemenea, a refuzat cererea de survol din partea Rusiei. O mișcare intens criticată, la timpul respectiv, din tabăra lui Iliescu.
Cât despre aderarea la UE, este adevărat că obiectivul fusese afirmat prin Declarația de la Snagov, semnată de toate partidele parlamentare și patronată de președintele Iliescu, în 1995.
La fel de adevărat este că deschiderea negocierilor ar fi fost de neconceput fără reformele dificile și costisitoare - social și politic - din dimpul guvernării CDR, care a început în ianuarie 1997.
Consiliul European a aprobat deschiderea negocierilor în decembrie 1999. Negocierile propriu-zise au început în ianuarie 2000, deci în mandatul lui Emil Constantinescu.
Meritul lui Ion Iliescu este că a continuat procesele începute în mandatul precedent și le-a dus la bun sfârșit. Ar fi putut face altfel?
Tehnic, da. Priviți la ce se întâmplă azi în țări precum Serbia sau Georgia, unde procesele de aderare la UE sunt frânate sau de-a dreptul compromise.
Politic, ar fi fost imposibil. Dorința societății românești de racordare la lumea euroatlantică era atât de puternică încât orice guvernare care ar fi încercat să tergiverseze lucrurile ar fi fost măturată.
Cu legendarul său simț politic, Ion Iliescu a înțeles aceasta foarte bine.
Și vorbim despre același președinte care, în aprilie 1991, semnase un tratat de prietenie cu defuncta URSS.
O declarație geopolitică, atâta vreme cât Iliescu era primul și până la urmă, singurul lider postcomunist care semna un asemenea document cu un Mihail Gorbaciov tot mai slăbit și izolat.
URSS s-a prăbușit, câteva luni mai târziu, iar tratatul nici măcar n-a mai fost ratificat.
Și trebuie să ținem seama că toate evenimentele ulterioare, care au dus la intrarea României în lumea occidentală, au avut loc pe fundalul unei Rusii slăbite. Acesta a fost șansa istorică a României anilor 1990 și 2000.
Un noroc pe care e bine să nu-l risipim, în lumea mult mai complicată de azi.
Ascultați rubrica ”Eurocronica”, cu Ovidiu Nahoi, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 8.45 și în reluare duminica, de la 15.00, numai la RFI România