"Nimeni nu și-a cerut scuze pentru femeile care și-au pierdut viața în acest an în România"
Publicat în:
Nu și-a cerut nimeni scuze la nivel înalt: nici premierul, nici ministrul de interne, remarcă Oana Sandu, jurnalistă care a documentat fenomenul violenței domestice. Avem 51 de cazuri de femicid anul acesta și o neputință a forțelor de ordine de a interveni și a prinde criminalii. Femicididul este un fenomen pe care nu și-l asumă nimeni, spune jurnalista. Ce ar trebui să facă statul pentru orfanii speciali, co-victime în acest cazuri? Ce fac alte state pentru ei?
One of your browser extensions seems to be blocking the video player from loading. To watch this content, you may need to disable it on this site.
Oana Sandu: "Pare că în punctul în care ne aflăm avem acest sistem de profesioniști care nu cred în acest risc, din păcate, și nu cred că violența domestică este ceva ce îi privește și pe ei. Cred că în continuare sunt părți ale societății noastre -și mai periculos este că sunt și profesioniști cu putere de decizie - care cred că violența domestică este o problemă privată și nu una publică.
E vorba de recunoaștere, de reparații și de o formă de dreptate. Până la urmă, dreptatea din partea societății, care contează mult mai mult pentru cei care au rămas și care poate să îi ajute pe toată durata vieții lor, înseamnă mai mult uneori decât anii pe care îi primește un criminal, decât o sentință grea.
Sigur că ne dorim și asta, dar nu asta ne ajută să ne trăim viețile pe mai departe, fiindcă acele persoane pe care le-am pierdut nu se vor mai întoarce niciodată înapoi.
Supraviețuitorii au nevoie de o recunoaștere din partea statului. Nimeni nu și-a cerut scuze pentru femeile care și-au pierdut viața în acest an în România. La un nivel mai mare mă refer. Deci e nevoie de o astfel de recunoaștere majoră.
Noi, ca cetățeni, putem să cerem până la urmă ca statul să facă anumite lucruri.
Dar, de exemplu, copiii despre care eu am scris nu beneficiază de niciun fel de serviciu adaptat, au primit doar acea monitorizare care se face în orice alt caz unde există o problemă socială, un telefon pe care uneori asistentul social îl dă o dată la trei luni și o întreabă pe bunica de peste 60 de ani care îngrijește doi copii de școală primară: cum o mai duce? Cam asta este tot. Nu există o consiliere terapeutică, consiliere psihologică.
Nu există o navigare socială. Mai amintesc aici de o tânără care, la vremea la care i-a fost ucisă mama de partenerul mamei avea 18 ani. Sora ei avea 13 ani. A intervenit de câteva ori în incidente violente de dinainte de crimă. A sunat la 112. Niște polițiști i-au spus ultima oară că ei nu se mai duc pentru că asta e, o să ne ducem când va fi moartă mama ta...
Și această fată și sora ei au trăit trei luni, până acest criminal a fost arestat, în același oraș cu acest individ, pentru că fusese sub control judiciar, deci nu fusese reținut. Cam ăsta este nivelul de înțelegere a ce ar trebui noi să oferim supraviețuitorilor unor crime.
Rep: Și dacă ar fi să tragem niște concluzii. Spuneați că nimeni nu și-a cerut scuze la nivel înalt, pornind de la ultimul caz. Într-adevăr, ce am văzut diferit a fost că s-a intrat așa, un pic în vrie și de la București s-au trimis anchetatori să se vadă ce s-a întâmplat acolo, că erau două ordine de restricție. E un prim pas?
Oana Sandu: Eu cred că e un pas foarte, foarte, foarte mic și cred că e doar un act de imagine. Nu văd o concretețe, nu văd o importanță. Un prim pas ar fi ca premierul și ministrul de Interne să facă o conferință de presă și să explice ce s-a întâmplat în aceste cazuri mai mediatizate, unde au existat și ordine de protecție, unde au existat și un mandat de căutare a acelui om care a ucis. Să ne spună unde este acel bărbat și să ne spună care este planul. Pentru că eu înțeleg din câteva comunicate răzlețe că există un plan în poliție, că ei totuși fac ceva. Dar care este acel plan? Adică dacă tu dai niște comunicate sau vorbești cu doi-trei jurnaliști, asta nu înseamnă o informare la nivel național.
Până la urmă, în vară, când am avut acea crimă din Cosmopolis, care la fel a fost în plină stradă, am crezut că lucrurile se vor schimba, dar eu nu văd o acțiune puternică din partea statului.
Noi contabilizăm, noi arătăm mai mult poate decât în alți ani, iar asta înseamnă că și alți agresori care acum sunt agresori sunt încă criminali prin mai multă putere, pentru că observă că, iată, cineva nu e prins după atâtea luni.
Sau dacă a a făcut-o altcineva, de ce n-aș face-o și eu pân la urmă?
Și atât timp cât nu ai pe cineva puternic, un premier, un ministru de interne care să arate cu adevărat toleranță zero față de acest fenomen, nu din cuvinte, că s-au mai folosit cuvintele astea: avem toleranță zero față de violența împotriva femeilor. Nu e real, nu avem toleranță zero. Și iată, ne-a arătat incidentul la finele săptămânii trecute.
Ce am mai putea face este ca atunci când se organizează proteste să mergem. E nevoie ca și noi să fim mai mult în stradă. Fiecare dintre noi și să ne gândim că chiar și cu unul în plus, am putea să ajutăm. Din păcate, având în vedere că nu există schimbări din partea statului, cumva asta ne face și pe noi mai neputincioși și cu mai puțină implicare civică.... Nu știu unde ne îndreptăm, dar lucrurile nu arată deloc bine.