Casa de comerț Unirea a tocat aproape 90 milioane de lei fără niciun rezultat economic sau pentru producătorii români. Ideea înființării casei de comerț a eșuat, ceea ce pune din nou sub semnul întrebării calitatea managementului companiilor de stat.
Casa de comerț Unirea este un exemplu care confirmă ideea că statul este un administrator complet nepriceput. Înființarea Casei Unirea a plecat de la intenții populiste, adică a venit într-un context în care de ani de zile producătorii autohtoni acuzau supermarketurile că nu le pun produsele pe raft, că le plătesc cu întârziere mărfurile livrate și că au profituri mult mai mari decât producătorii.
În acest context, apariția Casei Unirea a fost „vândută” ca un viitor lanț de magazine care îi va ajuta pe producătorii locali să aibă acces la piață. Un cuvânt a fost greșit în comunicarea Casei Unirea și anume „ajuta”. Producătorii au înțeles, în mod greșit, că noua firmă de stat chiar îi va ajuta înțelegând prin acest lucru că le va cumpăra produsele la prețuri bune și le va plăti marfa imediat după vânzare.
A fost, în același timp, o iluzie și o greșeală, mai ales că realitatea a fost cu totul alta, în sensul că Unirea nu doar că nu a făcut achiziții la prețuri prea mari, dar, în unele cazuri, nici măcar nu a plătit marfa cumpărată.
Cei care au înființat Casa Unirea au mai făcut o eroare majoră și anume au crezut că este foarte simplu să faci comerț. Ce mare lucru este să deschizi câteva zeci de magazine? Așa au gândit inițiatorii proiectului și managementul firmei. Imensă greșeală, pentru că sectorul comercial românesc a trecut de mult de epoca romantică.
Supermarketurile par niște hale de fier în care se pun pe niște rafturi mărfuri de tot felul, dar impresia este eronată. De fapt, în spatele comerțului modern stau centre logistice pentru aprovizionare, se află negociatori duri pe care îi critică producătorii locali, dar care reușesc un lucru extrem de util pentru consumatori și anume să aducă la vânzare produse cu cel mai bun preț. De asemenea, aranjarea rafturilor, felul în care cade lumina, marketingul agresiv sunt ingrediente pe care marile rețele de magazine știu să le facă foarte bine. Toate acestea nu sunt întâmplătoare, ci se bazează pe o experiență occidentală care se pune în practică de oameni bine antrenați și cu talent.
Se adaugă sistemele informatice, procedurile clare și chiar oamenii care lucrează non-stop printre rafturi. Adevărul este că rețelele comerciale moderne au creat o adevărată industrie plecând de la achizițiile de mărfuri, din import sau din țară, până la comunicarea cu consumatorii.
Să nu fiu înțeles greșit. Mecanismul nu este perfect, vedem uneori cu proprii ochi imperfecțiunile cu care funcționează supermarketurile, dar în esență modelul de business este gândit și aplicat în cele mai mici amănunte.
Pe lângă marile rețele comerciale au apărut, în ultimii ani, mici băcănii decorate cu inventivitate, în care se găsesc produse de nișă, dar care câștigă piață pentru un public pretențios și cu venituri peste medie.
Față de aceste forme de comerț, Casa Unirea era venită parcă din preistorie. Cu o conducere fără experiență în domeniul comerțului, fără know-how, cu magazine care arată trist, cu scandaluri cu producători de la care firma de comerț a luat marfă, dar a uitat să le mai dea banii și cu plata unor chirii mult peste nivelul pieței. Singurul lucru pe care l-a avut la discreție Casa Unirea au fost banii statului, care însă „au fost tocați cu talent”.
Este greu de spus dacă Unirea a fost o ratare cu premeditare, adică dacă de la idee până la alocarea fondurilor a fost gândit haosul din această companie de stat sau dacă intenția inițială a fost populistă și realizarea sub orice critică. Probabil că anchetele penale ne vor lămuri cu privire la pierderile și prejudiciile Casa de comerț Unirea. Ceea ce, însă, știm sigur este că Unirea a reușit să îngroape ideea de companie de stat în domeniul comerțului. De acum, statul va trebui să îi lase pe investitorii privați să se ocupe de comerț și eventual să încerce să îi ajute altfel pe producătorii români.