30 miliarde, între evaziune și reducerea deficitului bugetar
Publicat în:
Curtea de Conturi a dat exemplul unei evaziuni de 30 miliarde de lei realizată printr-o metodă cunoscută. Cum s-a ajuns aici? Fiscul și celelalte instituții ale statului au ignorat mecanismul evaziunii.
Să nu trecem atât de ușor peste o informație care a venit din raportul Curții de Conturi după un control făcut la ANAF. Astfel, raportul Curții de Conturi a descoperit 2.440 de adrese în România la care au sediul social, în mod multiplu, 47.513 de firme. Marea dezvăluire este că datoriile acumulate de aceste firme erau la sfârșitul anului 2023, nici mai mult, nici mai puțin de 30 miliarde de lei. Suma este imensă și aduce semnale de alarmă care ar trebui luate în seamă în acest context în care se caută soluții pentru a reduce deficitul bugetar și implicit pentru a combate evaziunea fiscală.
Așadar, mai întâi trebuie spus că practica înregistrării mai multor firme la aceeași adresă este legală. Dacă este ceva în neregulă cu prevederea legislativă atunci ar fi trebuit schimbată, dar în sine nu aceasta este principala problemă a evaziunii fiscale.
Este șocantă valoarea datoriilor însumate de firme și anume 30 miliarde de lei. Pentru a avea un reper să reamintim că toate soluțiile care se caută în aceste zile trebuie să ajusteze bugetul cu aproximativ 30 miliarde de lei, adică exact suma datoriilor strânse de companiile descoperite de Curtea de Conturi. Bineînțeles, nu înseamnă neapărat că banii ar fi ajuns la buget, dar dacă instituțiile de control ar fi acționat, măcar nu ar fi fost furate miliardele despre care vorbim.
Este de neînțeles pasivitatea fiscului. Sau ca să fim mai preciși Curtea de Conturi numește instituțiile care ar trebui să lucreze împreună pentru a evita evaziunea. Este vorba despre ANAF, despre Centrul Național pentru Informații Financiare și despre Oficiul Național al Registrului Comerțului. Din păcate, ceva se întâmplă: ori, colaborarea între instituții nu funcționează, ori, pur și simplu, metodele de evaziune sunt ignorate. Și atunci, ne putem întreba din nou: de ce să fie crescute taxele sau impozitele dacă zona de evaziune este atât de mare? de ce tot cei corecți să achite nota de plată a reducerii deficitului bugetar în timp ce evazioniștii își văd nestingheriți de treabă?
Suntem în fața unei scheme clare de evaziune fiscală, prin ceea ce se numește metoda suveica. Adică, mai multe firme cu același sau aceiași proprietari plimbă mărfurile între ele până când se pierde urma și nu se mai plătește TVA-ul datorat statului.
Sunt două elemente grave. Pe de o parte, fiscul ar fi trebuit să observa zona de evaziune. Este un element clar care semnalizează o posibilă fraudă și anume numărul mare de firme având sediul social la aceeași adresă, astfel că ANAF ar fi trebuit să facă minime verificări ale acestor companii. De altfel, zonele de evaziune sunt cunoscute, dar combaterea fenomenului este sterilă.
Pe de altă parte, acest caz ne arată încă o dată că economia este împărțită în două tabere: una care plătește obligațiile fiscale și care eventual face o optimizare fiscală în limitele legii, a doua care acționează în umbră, fără să fie deranjată de instituțiile statului. În aceste condiții, orice creștere de taxe sau impozite va afecta firmele care lucrează legal și nu va atinge companiile evazioniste.
În fine, culmea este că de câțiva ani companiile corecte se chinuiesc să se alinieze valului de digitalizare impus de statul român. Este un proces care poate fi util, dar dacă firmele fac eforturi financiare și logistice este de așteptat ca statul, prin instituțiile sale, să devină mai eficient în lupta cu evaziunea.
Să ne aducem aminte așa-numita Declarație 088 care încerca să reducă evaziunea cu TVA. Pentru firmele corecte obținerea unui cod de TVA a fost, în acea perioadă, un adevărat calvar. Vedem acum că pentru evazioniști birocrația înregistrării în scopuri de TVA nu este o barieră. Cu alte cuvinte, pentru a putea face evaziune, companiile au avut nevoie de coduri de TVA pe care le-au obținut fără probleme. Suntem în fața unui studiu de caz care ne arată că atunci când evaziunea este tolerată, creșterea taxelor este soluția cea mai ușor de aplicat, dar și cea mai imorală pentru economia reală și corectă.