Un premiu Nobel și o explicație: de ce unele state sunt bogate și altele eșuează
Publicat în:
O muncă de o viață le-a adus răspunsul la întrebarea: ce face diferența între bogăția și sărăcia statelor? Dar, le-a adus și un premiu Nobel pentru economie. Trei economiști americani sunt protagoniștii acestor reușite.
Trei economiști americani, Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson au primit premiul Nobel pentru economie. Cei trei au cercetat și au scris despre cauzele care duc la diferențele de dezvoltare între state. Este o temă care a traversat mai mulți ani și mai multe cărți pentru câștigătorii premiului Nobel.
În anul 2015, se publica lucrarea „Prosperitate, putere și sărăcie. De ce unele țări reușesc mai bine decât altele” scrisă de doi dintre laureații premiului Nobel de astăzi, Daron Acemoglu și James Robinson. Într-un limbaj accesibil publicului larg, cei doi economiști explică tiparul care duce ca unele țări să progreseze, iar altele să sărăcească. Timp de 15 ani, cei trei economiști americani au studiat ceea ce ei numesc instituții incluzive și, respectiv, instituții extractive. Diferența dintre cele două concepte este enormă. Instituțiile extractive sunt caracterizate de absența dreptului de proprietate și de concentrarea puterilor în stat. Instituțiile incluzive sunt construite pe baza respectului pentru competiție și a pluralismului.
Economiștii laureați ai premiului Nobel fac legătura între calitatea instituțiilor și creșterea economică. Cu alte cuvinte, instituțiile politice și economice încurajează sau, dimpotrivă, întârzie drumul spre prosperitate al statelor.
În lucrarea lor, economiștii ajung la câteva concluzii. Și anume: țările sărace sunt în felul acesta, pentru că liderii lor nu știu să îi îmbogățească pe cetățeni. În multe state, elitele conducătoare se opun dezvoltării economice de teamă să nu își piardă puterea și privilegiile. Unele țări au reușit să depășească o mulțime de handicapuri naturale și culturale și au găsit calea spre creștere economică, iar instituțiile evoluează o dată cu istoria și, uneori, apucă pe un drum greșit.
În cartea „De ce unele țări reușesc mai bine decât altele”, cei doi autori dau un exemplu care a făcut carieră. Este vorba despre două localități care au același nume Nogales. Una este în Statele Unite, în Arizona, a doua este în Mexic, în statul Sonora. Granița statală între cele două localități este în mare măsură artificială, în sensul că de ambele părți este mai mult sau mai puțin aceeași populație și aceeași cultură. De ce, totuși, Nogales Arizona este un oraș bogat, în timp ce Sonora Nogales este o localitate săracă? Răspunsul este că nu au aceleași instituții. În Arizona, se promovează creșterea și dezvoltarea economică, în timp ce în Mexic se descurajează progresul economic.
Lucrarea arată că actuala ierarhie a statelor bogate și sărace s-a creat, în linii mari, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sunt, în continuare, țări bogate și țări sărace, binecunoscute și care pot fi identificate ușor în analizele de specialitate.
Care sunt cauzele inegalităților? Rațiunile culturale nu sunt o explicație, iar cea mai bună dovadă sunt chiar localitățile, de la graniță, dintre SUA și Mexic. Nici motivele geografice nu sunt o explicație. Au fost multe exemple care demonstrează acest lucru. Coreea de Nord-Coreea de Sud sau Germania federală și Germania democrată arată că, în același spațiu geografic și cultural, poate exista o diferență de dezvoltare vizibilă.
Nu aspectele culturale și geografice, ci încrederea cetățenilor unul într-altul, dorința de a construi în comun și instituțiile care încurajează antreprenoriatul sunt elementele care generează inegalități de venituri și de bogăție, sau, dimpotrivă, sărăcie.
Ceea ce contează la un stat sunt instituțiile politice și economice. Funcționarea statului de drept, separația puterilor în stat, pluralismul social, rolul cheie jucat de individualism și de valorile sale fac parte din instituțiile incluzive pentru că permit participarea cât mai multor persoane, atât din punct de vedere politic, cât și economic. În concluzie, laureații premiului Nobel susțin și demonstrează că instituțiile democratice sunt sursa bogăției unei țări.